Biomarkeri în cancerul pancreatic (CA19-9, ctDNA, mutații BRCA2, PALB2): rol prognostic și decizional

Cancerul pancreatic este una dintre cele mai agresive forme de cancer, cu un prognostic rezervat și o rată de supraviețuire scăzută, în principal din cauza diagnosticării tardive și a lipsei unor simptome specifice în stadiile incipiente. În acest context, biomarkerii tumorali joacă un rol esențial atât în evaluarea prognosticului, cât și în ghidarea deciziilor terapeutice. De la markerul seric clasic CA19-9, la biomarkeri moleculari de ultimă generație precum ADN-ul tumoral circulant (ctDNA) sau mutațiile genetice BRCA2 și PALB2, acești indicatori oferă informații valoroase despre evoluția bolii și pot deschide noi direcții în tratamentul personalizat al cancerului pancreatic. Acest articol analizează rolul fiecărui biomarker și modul în care utilizarea lor combinată poate sprijini o abordare oncologică mai precisă și eficientă.


 

CA19-9 (antigenul carbohidrat 19-9) este cel mai frecvent utilizat marker tumoral în cancerul pancreatic. Deși nu este suficient de specific sau sensibil pentru a fi folosit în screeningul populațional, CA19-9 are o valoare importantă în monitorizarea evoluției bolii și în evaluarea răspunsului la tratament. Nivelurile crescute de CA19-9 pot sugera prezența unei tumori pancreatice, însă pot apărea și în alte afecțiuni benigne precum colangita sau pancreatita, ori în alte tipuri de cancer (ex. colorectal, gastric).

Un avantaj major al CA19-9 este capacitatea sa de a reflecta modificările dinamice ale bolii: o scădere semnificativă în timpul tratamentului poate indica un răspuns terapeutic favorabil, în timp ce o creștere progresivă poate semnala recidiva sau progresia bolii. Totuși, aproximativ 5-10% din populație nu poate produce CA19-9 din cauza unei mutații genetice (Lewis negativ), ceea ce limitează utilitatea markerului la acești pacienți. Astfel, CA19-9 este un instrument util în contextul clinic potrivit, dar trebuie interpretat întotdeauna în corelație cu tabloul clinic și investigațiile imagistice.
 

ADN-ul tumoral circulant (ctDNA) reprezintă fragmente de material genetic eliberate în sânge de către celulele tumorale. Acest biomarker emergent permite detectarea și monitorizarea mutațiilor specifice cancerului pancreatic printr-o simplă probă de sânge, fără a fi necesară o biopsie tisulară invazivă.

ctDNA are un potențial semnificativ în evaluarea dinamică a bolii, oferind informații în timp real despre răspunsul la tratament, apariția rezistenței terapeutice sau recidiva tumorală. De exemplu, creșterea nivelului de ctDNA poate preceda semnele vizibile imagistic ale progresiei bolii, oferind astfel o oportunitate de intervenție timpurie.

De asemenea, analiza ctDNA permite identificarea unor mutații genetice relevante (precum KRAS, TP53 sau alte mutații acționabile) și poate ghida selecția tratamentelor personalizate. În plus, poate fi utilă la pacienții care nu produc CA19-9 sau la cei cu rezultate imagistice neconcludente. Cu toate acestea, utilizarea ctDNA în practica curentă este încă în curs de validare, iar interpretarea sa necesită expertiză multidisciplinară.
 

Mutațiile în genele BRCA2 și PALB2, cunoscute în special pentru rolul lor în cancerul de sân și ovarian, au un impact semnificativ și în cancerul pancreatic, fiind prezente într-un procent mic, dar relevant, de pacienți. Aceste mutații afectează mecanismele de reparare a ADN-ului, crescând riscul de apariție a cancerului și influențând comportamentul biologic al tumorii.

Identificarea acestor mutații are implicații terapeutice importante. Pacienții cu mutații BRCA2 sau PALB2 pot beneficia de terapii țintite care exploatează deficiențele de reparare a ADN-ului, cum ar fi inhibitorii de PARP, care pot îmbunătăți semnificativ răspunsul la tratament. De asemenea, aceste informații genetice pot ajuta la stratificarea riscului și la decizia privind includerea în trialuri clinice sau terapii de linie avansată.

Testarea acestor mutații nu este utilă doar pentru pacient, ci are și un rol important în consilierea genetică a familiei, întrucât poate evidenția predispoziția ereditară la cancer. În contextul cancerului pancreatic, integrarea evaluării genetice în rutina oncologică permite o abordare mai personalizată și direcționată a tratamentului.
 

Folosirea combinată a biomarkerilor CA19-9, ctDNA și a mutațiilor genetice precum BRCA2 și PALB2 permite o evaluare mult mai completă și nuanțată a cancerului pancreatic. Această abordare integrată ajută clinicianul să contureze un profil biologic al tumorii, esențial pentru luarea deciziilor terapeutice personalizate.

De exemplu, în cazul unui pacient cu niveluri crescute de CA19-9 și mutație BRCA2, pot fi prioritizate terapiile care țintesc mecanismele de reparare a ADN-ului. Dacă în timpul tratamentului nivelul CA19-9 scade, iar ctDNA dispare din circulație, acest lucru indică un răspuns favorabil. În schimb, reapariția ctDNA în absența semnelor imagistice poate sugera o recidivă precoce, ceea ce permite ajustarea timpurie a strategiei terapeutice.

Acești biomarkeri oferă împreună o imagine funcțională și moleculară a bolii, care poate ghida alegerea tratamentului, intensitatea monitorizării și momentul intervenției. Integrarea lor într-un algoritm decizional complex contribuie la o medicină de precizie, adaptată particularităților fiecărui pacient.
 

Deși utilizarea biomarkerilor în cancerul pancreatic aduce beneficii importante, există și numeroase provocări care limitează aplicarea lor pe scară largă. CA19-9, deși cel mai frecvent folosit marker, are o sensibilitate și specificitate limitate, iar absența expresiei sale la anumiți pacienți reduce utilitatea clinică. În plus, fluctuațiile valorilor pot fi influențate și de afecțiuni benigne, ceea ce necesită interpretare atentă.

ctDNA este promițător, dar rămâne costisitor, cu acces limitat în multe centre oncologice. De asemenea, sensibilitatea sa în formele localizate de cancer pancreatic este încă subevaluată, ceea ce îl face mai util în stadii avansate sau metastatice. În ceea ce privește testarea mutațiilor BRCA2 și PALB2, aceasta implică atât provocări logistice, cât și necesitatea unui cadru clar de consiliere genetică.

Perspectivele viitoare includ dezvoltarea de paneluri multi-biomarker, integrarea inteligenței artificiale pentru analiză predictivă și rafinarea tehnicilor de detecție moleculară. În plus, noi biomarkeri aflați în studiu (ex. microARN-uri, proteine circulante, markeri metabolici) ar putea îmbunătăți semnificativ acuratețea diagnostică și prognostică.

Pe măsură ce medicina de precizie devine o realitate tot mai accesibilă, abordarea multidisciplinară și investiția în infrastructură de testare moleculară vor fi esențiale pentru integrarea eficientă a acestor biomarkeri în practica oncologică de rutină.